Uneori iubim profund,
dar nu găsim cuvintele.

Ana M.

Suntem împreună de aproape opt ani și, de câteva luni, simțeam că multe lucruri importante rămâneau nespuse. Am ales o scrisoare pentru că voiam să mă opresc și să-i spun ceea ce, în zilele obișnuite, nu apuc. Nu a fost ușor să găsesc cuvintele singură, dar am fost ascultată cu răbdare. Când am recitit varianta finală, am regăsit acolo felul meu de a iubi, doar mai clar. I-am dat-o într-o seară obișnuită. A citit-o încet, de două ori. Nu am mai avut nevoie de nimic altceva în acea seară.

Andrei P.

Voiam să o cer în căsătorie și știam exact ce simt, dar nu și cum să spun. Am încercat singur de câteva ori și am șters totul. La consultație am povestit despre noi, despre cum ne-am cunoscut, despre lucrurile mici pe care doar noi doi le înțelegem. Toate acele detalii au ajuns în scrisoare, fără să pară forțate. Nu au fost cuvinte mari, ci ale noastre. Le-am citit cu vocea puțin tremurândă. A spus da înainte să termin. Păstrăm scrisoarea într-un plic sigilat, alături de verighete.

Ioana D.

Fetița noastră a împlinit un an și am vrut să-i las ceva care să nu se piardă. O scrisoare pe care să o citească la optsprezece ani, când eu voi fi altfel și ea va fi ea însăși. Am povestit despre noaptea în care s-a născut, despre ce am simțit ținând-o prima dată, despre ce îmi doresc să știe indiferent de ce se va întâmpla între timp. Am primit o scrisoare pe care nu aș fi știut să o scriu singură, dar în care mă recunosc complet. Am pus-o într-un plic cu data pe care nu am voie să o deschid înainte.

Maria L.

La vârsta mea, începi să te gândești la ce lași în urmă. Nu obiecte, ci înțelesuri. Am scris împreună cu ei o scrisoare pentru fiecare dintre cei trei nepoți ai mei. Am povestit despre bunicii lor, despre casa în care am crescut, despre lucrurile pe care le-am învățat din greu și pe care nu vreau ca ei să le înțeleagă tot din greu. Nu sunt o femeie care se laudă cu emoțiile, dar aici am simțit că totul este așezat cu grijă. Le-am semnat pe toate trei într-o duminică dimineața și le-am pus deoparte, într-o cutie.

Tudor S.

Am fost căsătoriți doisprezece ani. Am hotărât să mergem mai departe fiecare pe drumul lui, fără reproșuri, dar cu multe cuvinte nespuse. Am vrut ca ultimul lucru pe care i-l dau să fie o scrisoare, nu un mesaj în grabă. Am povestit ce a însemnat, ce am învățat, ce îi doresc de acum înainte. A fost prima dată în luni de zile când am simțit că spun ceva onest, fără să rănesc. Am primit un răspuns scurt, tot pe hârtie. Nu ne-am întors la ce a fost, dar am rămas doi oameni care se pot privi în ochi.

Elena R.

Am ales să îmi scriu o scrisoare mie însămi, la sfârșitul unui an care m-a schimbat mult. Nu credeam că are sens, dar la consultație am fost întrebată lucruri pe care nu mi le pusesem singură. Am vorbit despre teama de a lua decizii mari, despre ce am lăsat în urmă și despre cine încep să devin. Scrisoarea a ieșit mai calmă decât mă așteptam. O țin pe birou și o recitesc când mă îndoiesc. Nu îmi dă răspunsuri, dar îmi amintește de unde am plecat și de ce merită să continui.

Mihai V.

Prietenul meu cel mai vechi s-a mutat de partea cealaltă a lumii. Nu suntem oameni care spun lucruri sentimentale între noi, dar știam că vreau să mă asigur că înțelege ce a însemnat. Am scris împreună cu ei o scrisoare pe care i-am pus-o în bagaj, fără să-i spun. Mi-a scris a doua zi după ce a ajuns, doar atât: „am citit, mulțumesc, nu era nevoie, dar mă bucur că ai făcut-o”. Pentru noi, așa arată mult. Rămâne acolo, undeva la el pe raft, și ne ține aproape mai bine decât mesajele zilnice.